Relația părinte-copil este cea mai complexă relație din cuprinsul psihologiei. În cadrul acesteia, există din start un dezechilibru de putere – părintele este autoritatea și persoana la care se află toate resursele necesare copilului, în special pe toată perioada copilăriei.
Asta pune o responsabilitate foarte mare pe umerii părinților. Mai mult, ea este însoțită adesea de dorință la fel de mare de a fi un părinte bun pentru copil.
Până la vârsta de 3 ani, părinții sunt foarte preocupați de achizițiile motrice, de limbaj, cognitive și emoționale ale copilului. Odată cu intrarea la grădiniță, începe procesul de socializare și construirea acestor abilități. Începutul școlii trezește părinților interesul pentru competiție și rezultatele academice.
Prin urmare, nevoile copiilor noștri depind în cea mai mare măsură de etapa de dezvoltare în care se află, dar și de expectanțele și visele noastre legate de viitorul lor. De aici pot decurge o serie de probleme, în pofida celor mai nobile și bune intenții ale părinților. Se întâmplă ca uneori să ne regăsim în situația de a lua decizii importante în numele copilului, ce vor avea un mare ecou asupra comportamentului și stării de bine ale acestuia. „Pentru binele tău” devine deviza de la care pleacă părinții în făurirea unui drum cât mai lin pe care să-l parcurgă copilul.
Ei bine, dinamica acestei relații devine, în mod evident, un teren rodnic și pentru neînțelegeri, nemulțumiri, certuri sau chiar crize. Acestea duc, la rândul lor, către schimbări și evoluții. Ce ne interesează însă este cum ne putem da seama dacă micuțul nostru are nevoie de ajutor specializat sau nu?
Probleme la copii și cauzele psihologice ce le pot provoca
Cea dintâi interacțiune mamă-copil se realizează în jurul nevoii primare de a fi hrănit. Așadar, tulburările alimentare pot fi maniera prin care copilul, indiferent de vârstă, își transmite inconștient nemulțumirile.
Problemele legate de adormire și somn ar putea sugera existența coșmarurilor, dorința de a prelungi timpul petrecut cu părinții și foamea după afecțiune. De asemenea, teama de separare sau abandon poate lua, în cazuri clinice, forma insomniei.
Dacă aruncăm o privire spre problemele de comportament, printre cele mai frecvente se numără agresivitatea, minciuna, furtul, fuga , dependențele. Cu toate acestea, fiecare situație este diferită și depinde de o serie întreagă de variabile: vârstă, nivel de dezvoltare, context, motivație.
Trebuie menționat faptul că manifestarea agresivității este doar un simptom în sine, care ascunde alte rațiuni în spate. Spre exemplu, poate fi vorba despre conflicte interne și existența unor stări psihice greu de gestionat, care se cer externalizate într-un anumit fel sau altul.
Rolul părinților în cazul problemelor de natură psihică
În general, părinții reușesc să-și dea seama de gravitatea situației într-un mod intuitiv. De exemplu, furtul reclamă dezvoltarea noțiunii de proprietate la copil, înțelegerea propriilor limite și ale celuilalt cât și dezvoltarea conceptului moral de bine și rău, cu toate implicațiile socio-culturale. În egală măsură, același comportament poate avea motivații diferite.
Să luăm situația în care un copil fură bani din portofelul mamei. Scopul acestui gest ar putea fi mai puțin nevoia propriu-zisă de a cumpăra ceva, ci mai degrabă acela de a atrage atenția asupra sa. Scenariul este cu atât mai plauzibil cu cât vom presupune că anterior exista un istoric al neglijenței sau indiferenței părinților.
Dacă vorbim despre dependențe, acestea pot lua forme acceptate social, indiferent de vârstă, precum online-ul sau dulciurile. Aici trebuie analizate prejudiciile imediate și cele pe termen lung. Minciuna devine o problemă odată ce copilul înțelege dimensiunea intențională a acesteia. Până atunci, el are dificultăți în a face distincție între minciună, activitate ludică și fabulație.
La nivel emoțional, regăsim numeroase exemple de „situații” ce pot provoca probleme psihologice la copii:
- Furie;
- Impulsivitate;
- Situații de divorț, de doliu, precum și alte pierderi neașteptate;
- Neîndeplinirea nevoilor esențiale ale copiilor: nevoia de siguranță, afecțiune, sprijin, de a avea interacțiuni pozitive cu adulții și cei de vârsta lor, nevoia de stabilitate, de a fi înțeles și apreciat.
Domeniul psihologiei ne spune că apariția și confruntarea cu unele probleme psihologice sunt aproape inevitabile. Chiar și procesul de dezvoltare al copiilor poate deveni o sursă de stres. Asta se întâmplă până la adaptarea cu toate elementele de noutate aduse de etapele pe care copilul le parcurge.
Prin urmare, deseori ele sunt observate cu relativă ușurință de către părinții care fac echipă cu copiii și care veghează la bunăstarea lor. Importantă este maniera în care ne ocupăm de ele și căutăm să le rezolvăm.
